— Nevasta ascunde undeva niște bani, știu sigur. Aproape că a achitat apartamentul! Și mie mi-a bătut toba încontinuu că n-avem bani…
Am încremenit lângă ușa dormitorului. Bogdan, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, scotocea metodic prin dulăpioarele mele, ținând telefonul între umăr și obraz.
— Hai, nu te mai agita! Găsesc banii — și plecăm unde vrei tu.
— Nu-i găsești, — am spus calm.
Bogdan a tresărit ca ars și a scăpat telefonul din mână.
Știți cum se spune: necazul nu vine niciodată singur. Așa și la mine — totul s-a prăbușit ca un castel de cărți cam acum un an.
Mai întâi Bogdan, soțul meu, a început să întârzie la serviciu. Apoi a început să plece în delegații — la început scurte, apoi din ce în ce mai lungi.
Iar acum jumătate de an a plecat cu totul într-un alt oraș „cu contract”, cum zicea el.
— Denisa, e o șansă! — predica el în timp ce îndesa lucrurile în valiză. — Muncesc acolo un an, fac bani — și trăim bine!
Am mormăit doar ceva. Deja simțeam că ceva nu e în regulă. Poate intuiția feminină… Și mama îmi repeta mereu:
— Fata mea, nu-mi place deloc situația asta. Are ochii ăia fugiți ca un motan care-a făcut vreo prostie. Și delegațiile astea nesfârșite…
— Mamă, dar exagerezi… — o respingeam eu cu mâna, deși pe dinăuntru mă strângea neliniștea.
Apoi au început problemele cu banii. La început Bogdan trimitea câte ceva mărunt, apoi n-a mai trimis deloc.
Suna o dată pe lună și atunci vorbea mai mult cu Bianca — fetița noastră de cinci ani.
— Tati, când vii acasă? — îl întreba ea plângând la telefon.
— Curând, prințesa mea, curând! Doar să termin treburile…
După astfel de convorbiri Bianca plângea iar eu nu știam cum s-o liniștesc.
Bine măcar că mama era aproape — locuiește în blocul vecin și o lua des pe nepoată la ea. Mai ales când am început să lucrez suplimentar — salariul principal abia ajungea pentru rata la apartament.
Valentina mă acuza pentru toate cele întâmplate.
— Tu l-ai adus la sapă de lemn! — țipa ea la telefon. — Numai mofturi ai avut: ba una nu-ți convenea, ba alta! Normal că a fugit omul!
— Valentina… hai să lăsăm asta… — răspundeam obosită.
— Ce să lăsăm?! Mi-ai distrus băiatul și-acum zici „hai să lăsăm”?!
După astfel de discuții îmi venea să urlu din toți rărunchii.
Dar m-am ținut tare – pentru Bianca. Munceam ca nebuna pe două fronturi și numaram fiecare leuț. Și iată-mă – ultima rată la credit! Am reușit!
În dimineața aceea m-am trezit mai devreme decât de obicei. Bianca încă dormea liniștită în pătuțul ei strângând iepurașul preferat în brațe.
M-am pregătit încet-încet și am sunat-o pe mama:
— Mam’, o iei azi pe cea micuță? Trebuie să ajung la bancă…
— Desigur, draga mea! Să nu uiți contractul acasă și verifică toate actele…
— Of mam’, le-am verificat deja de zece ori! – am râs eu. – La prânz trec pe la pensii după niște hârtii și apoi direct spre bancă!
Ziua începea ca oricare alta.