— Așa, da! Știi cât a plâns Bianca când toate fetițele din grupă aveau cizmulițe noi, iar ea tot pe cele vechi? „Mami, dar de ce noi nu avem bănuți?” Și eu ce trebuia să-i răspund? Că tati duce toți banii la Roxana?
În receptor s-a lăsat tăcerea. Apoi Bogdan a spus încet:
— Eu… eu n-am știut…
— Normal că n-ai știut! Tu n-ai știut nimic — nici cum munceam pe două fronturi, nici cum Liliana stătea cu Bianca în timp ce eu aduceam bani în casă. Dar acum știi unde să cauți „pușculițele”!
— Denisa… — a început el, dar l-am întrerupt:
— Gata, Bogdan. Am spus tot ce era de spus. Mâine la nouă suntem la judecătoria de sector. Dacă nu vii — depun cererea fără tine.
Seara, după ce am culcat-o pe Bianca, stăteam cu mama în bucătărie. A făcut ceaiul ei special cu plante.
— Bea, fata mea. E bun pentru nervi.
— Ce nervi, mamă? — îmi încălzeam mâinile pe cană. — Știi ceva? Parcă mi s-a luat o piatră de pe suflet. Acum doar furia a rămas.
— Pe Bogdan?
— Pe mine însămi. Că n-am văzut ceea ce era evident. Că am crezut toate scuzele lui: „delegatie”, „contract”… Ce mai! Și eu mă bucuram — că vezi Doamne face carieră…
Mama mi-a mai turnat puțin ceai fără să zică nimic.
— Știi ce mă uimește cel mai tare? Nu că te-a înșelat — bărbații sunt așa uneori. Ci că s-a întors nu pentru fiică-sa, nu ca să se împace cu tine… ci ca să caute bani! Ca ultimul…
— Mamă! — am zâmbit fără voie. — Nu vorbi urât.
— De ce să nu vorbesc? — a pufnit ea. — Spun doar adevărul. Nici rușine nu mai are deloc. Și Valentina… mereu îl scuză pe băiatul ei.
— Las-o-n pace, — am dat din mână resemnată. — Numai să nu încerce s-o întoarcă pe Bianca împotriva mea.
— N-are curajul! — mama a trântit cana ușor de masă. — S-o văd eu dacă încearcă!
În acel moment s-a auzit ceva căzând din camera copilului.
Am fugit acolo și am găsit-o pe Bianca stând jos între jucăriile împrăștiate.
— Ce s-a întâmplat, puiule?
— Arunc cadourile lui tata! — mormăia ea aruncând un ursuleț de pluș într-o cutie de carton. — Nu-mi trebuie mie!
— Draga mea, — m-am așezat lângă ea, — nu trebuie să faci asta… Sunt jucăriile tale…
— Nu le vreau! — izbucni în plâns ea. — A zis că mergem la mare… că o să fie surprizaaa… Mințea! Tot mințea!
Am strâns-o la piept simțind cum îi tremură umerii firavi.
— Gata, micuța mea… O să mergem noi singure la mare, ai să vezi tu… O să strângem bănuți și plecăm împreună.
— Pe bune? — ridică fața plină de lacrimi spre mine.
— Pe bune-pe bune! – confirmase bunica ei cu hotărâre. – Acum nimeni nu ne mai ia banii din casă, nu-i așa?
Bianca își trase nasul zgomotos.
– Pot totuși să păstrez ursulețul? El n-are nicio vină…
– Bineînțeles că n-are vina lui – i-am dat un pupic în creștet – Hai la somn acum… Mâine ne trezim devreme pentru grădi’.
În timp ce o culcam pe fetiță mă gândeam: bine că s-a aflat totul tocmai acum… cât încă e micuță și durerea se poate alina cu o jucărioară nou-nouță sau promisiunea unei vacanțe la mare… Dar dacă ar fi fost peste câțiva ani?…