Toți banii obținuți din chirie îi punea deoparte. Câteva luni a avut cu ce trăi împreună cu copiii.
Tatiana era în culmea fericirii. Aproape zilnic își suna fosta noră și îi toca nervii:
— Nici nu-ți imaginezi ce fată frumoasă are Alexandru! Parcă e scoasă dintr-o revistă, nu ca tine, o grămadă fără formă! Și cum mai e nepoțelul meu? Nu muriți de foame? Aveți măcar ceva de mâncare?
— Ce, vreți să ne aduceți ceva? — întreba ironic Anca.
— Nu, n-am nicio obligație să-ți hrănesc copiii, — pufnea Tatiana, — descurcă-te singură cum poți.
Alexandru nu și-a ținut promisiunea. Anca și copiii locuiau deja separat de trei luni, iar soțul nu trimisese niciun ban pentru copil în tot acest timp. La început, Anca nu l-a deranjat pe Alexandru, dar apoi s-a întrebat: de ce să se simtă jenată? Vlad este și fiul lui, are datoria să-l întrețină. Discuția cu fostul soț n-a dus nicăieri – Alexandru i-a spus Ancăi că nu are bani pentru fiu.
— N-am timp de asta acum! Am o relație nouă, înțelegi și tu că sunt alte cheltuieli.
— Adică nu te interesează cum trăiește singurul tău fiu? — l-a întrebat Anca.
— Nu dramatiza! Ți-am spus că îl voi ajuta pe Vlad dacă pot. Deocamdată nu pot!
Ancai nu-i dădea pace atitudinea lui Alexandru față de situația creată. A stat mult pe gânduri și a ajuns la concluzia că trebuie să-i dea o lecție soțului! L-a luat pe fiul cel mic, i-a împachetat toate lucrurile într-o geantă micuță de voiaj. L-a dus la Alexandru, l-a lăsat pe Vlad la ușă și a plecat.
După doar cincisprezece minute telefonul ei zbârnâia continuu – Alexandru trimitea mesaje cerând insistent să răspundă imediat.
— Te ascult, — a decis totuși Anca să vadă ce vrea fostul ei soț.
— Ce-i cu prostiile astea?! De ce stă copilul la ușă?! Și cu bagaje?! Ți-ai pierdut mințile?! Te întreb: ce caută Vlad aici?
— M-am hotărât, Alexandru: tu o să-l crești pe fiu-tau. Nicoleta nu e copilul tău biologic – n-am pretenții s-o îngrijești –, dar Vlad e al tău! Conform legii – dacă-ți amintești –, responsabilitatea pentru copii revine ambilor părinți. Eu singură n-am cum să-i întrețin pe amândoi și tu refuzi să mă ajuți. Așa că ocupă-te tu de creșterea lui Vlad.
— Ești nebună?! — a urlat Alexandru — Ce înseamnă „tu îl crești”? Eu nu pot! Nu mă pricep! Nu mă descurc cu el!
— Asta deja nu mai e problema mea, dragule Alexandru… — a zâmbit Anca — Pentru fiu-tau eu voi deveni mama de weekend: îl iau sâmbetele și duminicile, îi cumpăr cadouri, mergem la zoo sau la film… Iar toate problemele zilnice rămân ale tale. Apropo: să nu uiți că trebuie dus la grădiniță până la opt jumate dimineața. I-am anunțat deja pe educatori – știu că tu vei aduce acum copilul.
O săptămână întreagă Anca a rezistat presiunilor. Îi era foarte dor de băiatul ei dar n-a dat semne c-ar vrea să-l ia înapoi prea curând. În acele șapte zile Tatiana i-a sunat probabil vreo douăzeci de ori fosta norã – mama lui Alexandru cerea dreptate:
— Dar ce fel de mamã ești tu?! Cum poţi sã-ţi abandonezi copilul?!
— Nu l-am abandonat. L-am dat tatãlui sã-l creascã. E părinte exact ca mine.
— Ia-l imediat acasã! Alexandru singur nu face faţã deloc! Din cauza ta s-a certat şi cu Rodica – l-a părăsit! A zis cã ea n-are nevoie de bărbat „cu remorcã”!
— Tatiana… vă rog frumos… scutiţi-mã cu problemele dumneavoastrã… N-am timp s-ascult plângeri… — spunea Anca şi închidea telefonul.
Dupǎ douǎ sǎptǎmâni Alexandru a cedat nervos. I l-a adus Ancãi pe băiat şi i-a spus cǎ este gata sǎ semneze un acord amiabil cu ea privind pensia alimentară lunară stabilită chiar de ea însăşi. Era dispus sǎ plǎteascǎ orice sumǎ numai sǎ nu mai fie nevoit vreodatǎ sǎ stea atât timp singur cu un copil mic acasã. Au legalizat actele la notar şi Vlad s-a întors acasã împreunӑ cu mama lui.
De atunci şi pânӑ acum Alexandru îşi respectӑ angajamentul: transferӑ lunar suma convenitӑ către fosta soţie. Anca lucreazӑ şi stӑ într-un apartament închiriat pentru cӑ în camera veche era prea strâmt pentru trei persoane; proprietatea ei o dӑ în chirie altora ca sursӑ suplimentarӑ de venituri. În principiu se descurcӑ bine singurӑ cu tot ce are pe cap… Şi şi‑a promis sieşi un lucru ferm: niciodatᾰ-n viaţᾰ n‑o sᾰ mai intre-ntr‑o cᾰsnicie – douᾰ divorţuri îi sunt mai mult decât suficiente!