Maria a apărut în viața noastră ca o rază de soare mult așteptată după o iarnă lungă.
Adoptarea ei a devenit pentru noi ca un nou capitol într-o carte în care scriam povestea unei familii pline de dragoste și grijă.
Eu și soțul meu, Andrei, ne pregăteam pentru acest pas, alegând cu grijă jucăriile, împodobind camera ei, gândindu-ne cum să-i facem viața mai fericită.
Dar primele zile nu au fost atât de simple cum ne imaginam.
Maria era o fetiță timidă, cu ochi mari și albaștri care ascundeau un adevărat ocean de trăiri.
Se agăța strâns de mine, ca de un colac de salvare în mijlocul furtunii.
Andrei încerca să câștige încrederea ei: îi citea povești, îi propunea să deseneze împreună.
Însă fiecare gest al lui era întâmpinat cu prudență, ca și cum în fața ei ar fi fost un străin. „E ca un pisoi care încă nu știe dacă poate avea încredere în om”, spunea odată Andrei, lăsându-și mâinile obosit.
Eu doar zâmbeam: „Dă-i timp. Se va obișnui.”
Într-o seară, în timp ce o culcam, Maria s-a lipit neașteptat de mine și a șoptit: — Mamă, nu ai încredere în tata.
Cuvintele ei au sunat ca un trăsnet într-o zi senină. Am rămas nemișcată, neștiind ce să răspund.
Cuvintele ei au căzut ca un trăsnet din cer senin.
Am rămas nemișcată, neștiind ce să răspund. „De ce crezi asta, draga mea?” am întrebat-o blând.
Maria m-a privit cu ochii ei mari, plini de teamă, dar nu a spus nimic.
Doar m-a strâns și mai tare în brațe, parcă se temea că aș putea să dispar.
Aceste cuvinte nu-mi dădeau pace.
În zilele următoare, am început să-l observ mai atent pe Andrei.
El încerca în continuare să o cucerească pe Maria, dar ea îl evita ca și cum ar fi simțit instinctiv pericolul.
Și apoi s-a întâmplat ceva care m-a dat complet peste cap.
Târziu în seară, am auzit cum Andrei vorbea la telefon. „Ea observă mai mult decât credeam,” spunea el cu voce joasă. „Nu vreau să afle Elena.