Când Elena a auzit că soacra ei va veni „pentru câteva zile”, în mintea ei nu s-a declanșat panică, nici izbucnire de furie sau un dramatic „doar peste trupul meu”. Era o senzație ciudată, ca și cum cineva ar fi intrat în casa ei și și-ar fi dat jos paltonul în tăcere, fără să întrebe dacă îi este comod.
— Mâine vine mama. Ți-a spus?
— Mihai stătea cu spatele la ea, lângă fereastră, mâinile îi butonau telecomanda și părea că vorbește cu perdeaua.
— Nu. Dar tu?
— Elena nu se desprindea de coșul cu rufe. Tocmai călcase cămășile, le așezase cu grijă într-un teanc și acum se ocupa de tricouri.
El ezită. Apoi oftă aproape neauzit, ca un elev care a uitat tema pentru acasă.
— Ei bine, i-am spus de mult că, dacă vrea, poate să treacă pe la noi. Credeam doar că sunt vorbe goale.
— Dar acum nu mai sunt doar vorbe?
— Ei bine, ea e deja în tren. La ora douăsprezece mâine va fi aici.
În baie, unde se ascunsese după zece minute, Elena a aranjat cu grijă pe marginea chiuvetei cosmeticele. A mutat apa micelară, a pus discurile demachiante într-un bol ceramic, a verificat ca periuțele de dinți să fie în pahare separate. Nu era o persoană pedantă, pur și simplu așa îi era mai ușor să respire dacă totul era la locul său. Apoi și-a șters mâinile cu prosopul și a mers în bucătărie. Aragazul era rece, și Elena a gândit că probabil așa va rămâne până luni.
Dimineața următoare totul mergea ca uns — și ca într-un scenariu străin. Elena s-a trezit mai devreme decât Mihai, și-a prins părul în coadă și s-a așezat la laptop în bucătărie. Trebuia să termine planul de lucru pentru adolescenți; din septembrie ținea cursuri de literatură în biblioteca de cartier. Formatul era un club liber în zilele de vineri, copiii cu greu rețineau numele poeților ruși, dar discutau despre sensul romanului „451 grade Fahrenheit” ca niște adulți. O muncă în care se simțea cu adevărat vie.
Aproape de ora nouă a intrat în dormitor. Mihai încă dormea, cu brațul atârnând de pat. Elena îl privea cu o ușoară invidie — putea să doarmă oricât, chiar și faptul că mama lui deja se mutase la ei. În hol a ridicat ghiozdanul de pe podea, în care erau caietele și o grămadă de foi tipărite cu programele. Se pregătea să plece când a auzit din bucătărie:
— Nici măcar nu ți-ai luat la revedere.
El s-a trezit în cele din urmă. Silențios, așa cum pot doar bărbații care nu vor să discute ce au provocat.
— Pa, — a spus ea fără să se întoarcă.
În bibliotecă domnea haosul obișnuit. Mirosea a pagini vechi, a geci de școală și a ceva dulce, pe care cineva îl aducea regulat în cancelarie. Elena a schimbat câteva cuvinte cu Ioana Mihaela, a luat o mapă cu schițe și a trecut prin sala de lectură. O fetiță cu codițe albastre stătea deja în primul rând și desena ceva într-un caiet — aveau o înțelegere tacită: cine sosea primul primea o recomandare bonus, de tipul „trebuie neapărat să citești”. Astăzi era „Lunea începe sâmbăta”.
După lecție Elena a rămas singură în clasă. S-a așezat pe pervaz și a privit mult timp cum elevii se plimbau încet prin curte. Nicio dramă, doar o senzație apăsătoare că acasă o așteaptă cineva care deja a decis pentru ea cum va arăta săptămâna ce urmează.
A venit acasă pe la cinci. În hol era liniște, pe palier zăcea o pungă pliată cu inscripția „Mangalia Colbasi”. Stil cunoscut — Marina Elena nu venea niciodată fără mâncare, ca și cum ar fi mai ușor să suporți pereții străini cu provizii. Când Elena a deschis ușa, mirosul de ouă fierte și șosete proaspete a lovit-o imediat. A agățat paltonul și a intrat în living. Mihai stătea cu căști la laptop. Pe masă era o farfurie cu o chiflă neterminată, telecomanda, o revistă oarecare.
— Salut, — a spus el fără să-și ridice privirea de la ecran.
— Mamă, a venit Elena.
Din bucătărie se auzea:
— Elenicuța, salut! Drum bun? Probabil ți-e foame. Am aici niște cârnați — din zona noastră, de casă. Dar nu te supăra, eu mi-am făcut deja niște sandvișuri. Credeam că veți lua masa împreună, dar tu n-ai venit, iar eu deja nu mai pot — am stomacul supărat.
Elena a trecut în tăcere în camera ei. Nu în camera lor — în camera ei. Pentru că exact acum sentimentul de „pe teritoriul meu” dispăruse complet. S-a așezat pe marginea patului, fără să se dezbrace de încălțăminte. A privit mult timp în podea, încercând să nu se gândească nici la cârnați, nici la faptul că în baia ei acum va fi un pieptene străin.