S-a întors cu spatele și a intrat în cameră. Elena a rămas singură în hol. Pe o parte – dormitorul. Pe cealaltă – bucătăria. Din spatele ușilor – doi oameni care trăiesc confortabil ca și cum ea nu ar exista.
În seara aceea nu a cinat cu ei. A stat pe o bancă în curte. Era răcoare, dar liniște. Privea cum un cuplu în vârstă din scara vecină ducea un coș cu cumpărături. Bărbatul îl purta, femeia îi ținea mâneca. În acest gest era respect, o limită, aproape dar nu în locul celuilalt.
Elena s-a gândit că poți fi bună, răbdătoare, politicoasă – dar toate astea nu au sens dacă tu însăți nu te asculți.
Tăcerea din apartament în acea dimineață era specială. Nu era liniștită, nici leneșă ca într-o zi liberă, ci parcă așteptătoare. Elena s-a trezit mai devreme decât de obicei, nu pentru că trebuia, ci pentru că nu putea să doarmă. A ieșit pe balcon, înfășurată în pled, și s-a așezat în fotoliul vechi pe care nu l-a aruncat după renovare. Pe geam mai era o peliculă subțire de brumă, dar aerul era curat, aproape sunător. Undeva în curte s-a auzit scârțâind poarta – cineva a plecat devreme cu câinele, un copil a scos sunetul închiderii termosului. Elena stătea și privea în jos, acolo unde începea ziua ei, dar nu alegerea ei.
După douăzeci de minute s-a auzit ușa băii trântită, apoi ușa frigiderului. Din bucătărie s-a auzit:
— Am decis să încălzesc hrișca de ieri. Ar fi păcat să se strice. Mihai încă doarme?
Elena nu a răspuns. Și-a tras pledul mai strâns în jur. Apoi totuși s-a ridicat, a mers în dormitor și a scos din dulap o cutie mare – aceea în care adunase tot ce era inutil când făcea curățenie generală. A pus în ea oale pe care le adusese soacra. Ceainice. Șervețele cu trandafiri. Farfurii cu inscripția „Celei mai bune mame”. Nu aruncase nimic – doar ascunsese de ochi. Ascunsese de teritoriul pe care îl împărțise răbdător prea mult timp, până a înțeles că de fapt nu mai era acolo.
În debara era înghesuit. Trebuia să se ferească un pic să încapă cutia.
Când Elena închidea ușa, Mihai a ieșit din dormitor. Purta același tricou în care adormise.
În cămăruță era înghesuială. Trebuia să se strecoare pe lângă perete ca să pună cutia.
Când Elena închidea ușa, Mihai ieși din dormitor. Purta aceeași tricou în care dormise. Privind cutia, apoi spre ea, în ochii lui se zărea o întrebare, dar nu spuse nimic.
— Strâng tot ce e în plus, — spuse ea prima.
— Despre ce vorbești?
— Despre tot. Ce vine fără invitație și rămâne fără permisiune.
El se încruntă.
În acel moment sună telefonul — un apel de la mama lui. El răspunse și se retrase în cameră. Elena rămase singură în hol. Nu tremura, nu era agitată. Nu era niciun dramatism. Doar că în mintea ei totul devenea mai clar.
În bibliotecă, Ioana Mihaela povestea cum nepotul îi stricase canapeaua și îi oferea cadou o față de masă veche: „Oricum, Elena, ești o fată fără pretenții, nu o să-ți pară rău.” Elena zâmbi, dar refuză.
Apoi, în sala de lectură, ea stătea la masa din spate și sorta cărțile noi. Pe raft, în fața ei, era volumul „La răscruce de vânt”. Îl luă în mână și răsfoi paginile. Cândva, în adolescență, îl recitea o dată pe an, ca să vadă dacă ceva se schimbase în ea.
După prânz intră în magazinul de lângă gară. Vânzătoarea, cu mâinile roșii și voce răgușită, care de obicei discuta politică, de data asta îi propuse fructe proaspete: „Ai vreun băiat acasă? Ia un kaki — suculent ca viața înainte de căsătorie.” Elena zâmbi, dar trecu mai departe. Cumpără săpun, bureți și detergent. Parcă simțea nevoia să spele baia — nu pentru că era murdară, ci pentru că trebuia să o recâștige.
Când ajunse acasă, în apartament domnea o liniște stranie, densă. În baie încă atârna prosopul soacrei, în bucătărie — bolul ei cu lingura, iar în dulapul cu ușă de sticlă — bolul nenorocit cu bordură aurie. Dar toate acestea nu mai păreau atât de înfricoșătoare.
Pentru că Elena știa ce va urma. Mihai stătea în sufragerie și se uita la film. Ea se apropie și se așeză lângă el. În tăcere. El apăsă pauză.
— Ea a vrut să-ți facă pe plac, — spuse el.
— Doar în felul ei.
— Dar tu?
— Eu am vrut liniște. Fără scandaluri.
— Și n-a ieșit decât fără mine.
Nu spuse nimic. Și tăcerea asta nu mai era ca înainte. Nu îl apăra. Îl făcea să gândească.
Mai târziu, aproape de noapte, Elena scrise o listă. O listă a ceea ce voia să își recâștige. Nu lucruri, nu obiecte. Ci spații. Balconul — doar al ei. Baia — a ei. Dulapul de sub chiuvetă — al ei. Serile de vineri — pentru liniște, nu pentru discuții străine. Și — cel mai important — dreptul de a decide cine și de ce se află în această casă.
A doua zi, când îi propuse soacrei să meargă la prietena ei, Marina Elena dădu ochii peste cap.
— Ce, vrei să spui că eu deranjez?
— Nu sugerez nimic, — răspunse Elena.
— Spun doar cum e. Tu ești oaspete. Eu nu sunt hotel.
Mihai ieși din cameră chiar atunci. Se opri în ușă. Elena nu se uită la el, dar știa că a auzit tot. Acum va trebui să spună ceva sau să accepte că tăcerea nu mai funcționează.