— Și șireturile nu le calci, mărite necopt? – strigă Anca, întorcându-se brusc către soțul ei. – Și înclinarea e destul de adâncă sau trebuie să te arunci cu fața la pământ?
— Elena, ce sunt astea pentru atacuri? – se încruntă Mihai. – Ți-am spus liniștit că vreau pui prăjit la cină.
Am spus asta dimineața!
Și tu ce-mi bagi în față?
— Nu am avut timp pentru puiul tău, iar macaroanele cu cârnați sunt o mâncare normală!
— De când asta a devenit o mâncare normală?
Are mai multă chimie decât produs!
Și eu nu pot să-mi otrăvesc organismul cu tot felul de prostii!
— Mișa, dar asta nu e motiv să arunci farfuria în perete! – strigă Anca. – Acum ia mătura și fă curat după tine!
— Eu mai trebuie să fac curat după gunoiul ăsta? – se ridică Mihai de la masă. – Tu mă otrăvești aproape cu bună știință, iar eu trebuie să curăț după asta?
— Nu ți se pare că te crezi prea mult? – Anca își aruncă prosopul peste umăr și se așeză cu pumnii în șolduri. – Te simți stăpânul vieții?
O să-ți iau eu aerele alea imediat!
— Anca, ține-te în limitele decenței!
— Și aruncatul farfuriei cu macaroane în perete, după tine, e culmea decenței?
— Mi-am exprimat nemulțumirea! – răspunse Mihai. – Poate puțin cam emoțional…
— Ei bine, acum cu aceleași emoții fă curat! – Anca îi luă prosopul ca să-l „stimuleze” mai bine pe soț. – Nu o să mă uit că ești director general!
Eu te tratez ca pe un simplu Mișa, de la cap la coadă!
— Anca, asta nu e civilizat!
— Mișa, destul cu nasul pe sus și cu vorbele înțelepte!
Și eu le știu pe toate, am fost la același profesor!
Nu te uita că am studii superioare și că locuiesc de peste zece ani în oraș, te bat pe stilul nostru, pe stilul Dascălu!
— Ai fost o obraznică și așa ai rămas!
Și de ce ai venit după mine, de fapt? – zise Mihai, apucând mătura.
— Ascultă, bărbate! – spuse Anca. – Din câte văd, nu doar că te-ai îmbrăcat în stilul Constanței, dar ai uitat și rădăcinile!
O să te aduc eu acum înapoi pe pământ, omul păcătos!
O să-ți arăt de unde ai sărit!
Anca luă o floare de pe pervaz, scoase planta din ghiveci și presară pământ direct pe creștetul soțului.
— Acum freacă-ți fața cu asta și o să fie ca în acele vremuri minunate când visam împreună să plecăm în oraș, pe șură!
Anca râdea atât de tare că îi săreau lacrimi din ochi!
Un an întreg visase să facă asta sau ceva asemănător.
Mihai nu fusese niciodată un cadou, dar în ultima vreme, mai bine de un an, devenise pur și simplu de nesuportat!
***
Din voia învățătoarei, Mihai și Anca, pentru comportament neascultător, au fost puși în primul rând, în fața catedrei.
Pentru că nu mai puteau să se joace, au fost nevoiți să asculte pe acel învățător.
Unsprezece ani de școală au trecut fără să-și dea seama.
— Elena, Mișa, — spunea Marina Vasile, — aveți capetele limpezi și minți extraordinare!
Trebuie să învățați mai departe!
Dacă veți merge la capitală, vă voi scrie recomandări!
— Mulțumim, Marina Vasile, — răspunse Anca, rușinată, — și noi așa gândeam, doar că ne este frică!
— Și cum ați stat tot timpul unul lângă altul în școală, așa rămâneți și acolo!
Împreună puteți învinge orice!
Părinții nu au apreciat aspirațiile celor doi tineri.
— Acolo vă așteaptă! – exclama mama Ancăi. – Acolo sunt destui deștepți!
— Mami, dar acolo sunt perspective!
— Cu perspectivele voastre, curând în Dascălu nu va mai rămâne nimeni!