Mihai a glumit odată: „Privește-mă cu papucii încălziți pe calorifer, ca să mă scufund imediat în confortul casei! E greu?”
Anca a pus papucii lui acasă pe calorifer înainte să vină de la muncă, apoi i-a adus solemn pe o pernă.
Dar data următoare Mihai a cerut să facă la fel de acum înainte, dar fără formalități solemne.
Apoi, într-o zi, a cerut să aranjeze masa de cină ca într-un restaurant. „Știi, mă obișnuiesc cu aceste subtilități diplomatice, iar când furculița și lingura sunt puse… parcă nu e chiar așa de comod.”
„Nicio problemă,” a ridicat din umeri Anca, „Adriana Popescu m-a învățat bine această artă.”
Și a început să-i ceară tot mai multe.
A aruncat odată: „Tu stai acasă, ce-ți costă să faci?”
La început, în cererile lui dispărea cuvântul „te rog.”
Apoi, din vorbirea lui dispărea cu totul „mulțumesc.”
Și, fără să-și dea seama, Mihai a început să ceară.
Și cumva, fără să-și dea seama, Mihai a început să ceară tot mai insistent.
Și se înfuria teribil când cererile lui nu erau îndeplinite. Poate că întotdeauna avusese această trăsătură, sau poate funcția de șef îi mutase emisferele creierului, însă el chiar cerea cu seriozitate! Cererea lui era să i se aducă respectul cuvenit, ca de la subordonați care nu îndrăzneau să scoată o vorbă fără permisiunea șefului. Anca înțelegea că acest circ din partea soțului se va sfârși când ea, revenind din concediul de creștere a copilului, se va așeza în fotoliul ei de conducere.
Așa că a răbdat și a așteptat. Dar răbdarea nu este nelimitată, mai ales cu un copil de un an în brațe. De aceea, în loc de pui prăjit, a pus pe masă niște paste fierte cu cârnați.
O mică confruntare s-a încheiat cu o farfurie aruncată spre perete.
Ea a izbucnit în râs fericit și nu a observat momentul când Mihai aruncase mătură și și-a șters fruntea de praf.
— Se poate scoate babă din Dascălu, — a spus el cu răutate, — dar satul din babă nu-l vei alunga!
— Dar tu cine ești? — a întrebat Anca râzând. — Nu cumva tot din Dascălu?
Ce, ai reușit să urci de la țărănime la boierie? Și totuși te porți ca un mic moșier.
Îți faci de cap și ceri să te respecte toți în genunchi! Bine, cu subordonații îți joci rolul de stăpân tiranic, dar eu sunt soția ta!
Nu o fetișcană de doi bani!
Sunt soția ta!
— Așa că tu trebuie să fii prima care să-mi arate respect! — țipa el.
— Dar de ce să te respect?
Pentru că mă folosești ca pe o servitoare?
Sau pentru că nu aud de la tine niciun cuvânt bun?
Trebuie să te respect pentru că ai aruncat cina pregătită în perete?
Ca să nu mă plictisesc eu!
— Dar eu am cerut… — a spus el, rușinat.
— Nu, Mișa.
Tu nu ai cerut, ci ai cerut cu obstinație.
Iar când nu ți s-a îndeplinit, te-ai purtat ca un jeg ordinar! — Anca a luat o pauză de respirație și cu voce calmă a spus: — Nu va mai fi familie între noi.
Înțeleg când cineva luptă pentru ceva, dar când obține ceva și devine o asemenea mizerie, mai bine rămâneai la Dascălu!
Și a divorțat, fără să regrete.
Uneori își amintea de Mihai și-l compătimea în felul ei, dar nu se gândea să se întoarcă:
— Un om cu o funcție trebuie, înainte de toate, să rămână om!
Nu doar poți să urci din noroi până la boierie, dar poți să cazi și din boierie în noroi!
Peste mulți ani a aflat că Mihai, din cauza caracterului său, a avut mari probleme și a fost exilat în nordul îndepărtat să conducă ceva nesemnificativ și mărunt.
Noroiul l-a găsit singur…
Din noroi la boierie și înapoi
Autor: Vitalii Zaharenko