„Da, hai să-ți arăt camera,” răspunse Ioana Popescu, încruntându-se și strângând mâna întinsă.
„Mulțumim că ne primiți.”
„Ioana Popescu, spune-mi, te rog, care sunt regulile la voi acasă?”
„Reguli?” Ioana Popescu realiză că putea impune condiții oaspeților. „Regula principală: să nu facă zgomot și să nu deranjeze rutina noastră obișnuită.”
„Ne culcăm la ora 23:00, ne trezim la 07:00.”
„Ziua suntem la muncă, seara luăm cina, apoi eu am cursuri.”
Elena Vasilescu dădu din cap, apoi parcă își aminti brusc. „O, am uitat!”
„Ți-am adus miere, nuci de pin… Și, stai puțin, hai să-ți fac prânzul, iar tu să te odihnești.”
„Gătește, ce-mi pasă mie,” ridică din umeri Ioana Popescu și se duse în camera ei.
Prin casă se răspândea miros de cartofi prăjiți.
„Hei, gazdelor, veniți la masă!” chemă Elena Vasilescu.
„Nu vreau, săptămâna a fost grea la serviciu, o să mă culc,” făcu semn Ioana Popescu să o lase în pace.
Curând, în bucătărie se auziră voci.
Un râs grav, profund, răsună – era Mihai Ionescu, urmat de Andrei Petrescu.
„Băieți,” auzi Ioana vocea Elenei Vasilescu, „Ioana Popescu este obosită, să vorbiți mai încet, are nevoie să doarmă.”
„Da,” răspunse gânditor Mihai Ionescu.
A doua zi dimineața, Ioana Popescu fu trezită de mirosul clătitelor.
Somnoroasă, intră în bucătărie.
Adevărat: în chiuvetă erau vase nespălate, lângă aragaz – puțină făină împrăștiată.
Pe masă, un platou cu clătite în grămadă.
„Ioana Popescu, iartă-mă că am făcut dezordine, acum strâng.”
„Ești foarte obosită după săptămână, plus că am venit noi aici.”
„Am vrut să compensez neplăcerile cu clătite.”
„Îți plac clătitele, nu?”
„Da, dar nu știu să le fac.”
„Bunica făcea în fiecare sâmbătă…”
„Vrei să te învăț?” spuse Elena.
„Mă descurc!” mormăi Ioana Popescu, întorcându-se și ieșind mândră din bucătăria ei.
Apoi șopti printre dinți: „Poți să folosești bucătăria cât vrei.”
„Soacra a zis că tu ești stăpână aici pentru trei săptămâni.”
„Numai cumpărătu-ți singură alimentele.”
„Nu intenționez să vă hrănesc…”
Duminică, Ioana Popescu plecă la singura ei prietenă, Alina Dumitrescu.
„Adică soacra a mutat rudele la voi?!”
„Elena asta o să te sufoce!”
„Și eu mă tem de asta!”
„Eu sunt ca o musafiră acolo.”
„Iar ea, venită pe-aici, își impune regulile.”
„Umblă prin bucătărie, îi dă ordine soțului meu.”
„Și și-a spălat geamul în cameră.”
„Zice că nu vede lumina zilei!”
„Și au venit așa, știi cum?”
„Rudele din Sulina vin, stau trei săptămâni – a hotărât soacra fără să ne întrebe.”
„Ascultă, chiar așa!”
„Soacra te va da afară și îi va da apartamentul Elenei!” înflăcăra și mai mult Alina Dumitrescu.
Ioana Popescu se pregăti să plece acasă.
Dar acasă o aștepta ceva ciudat.
Familia Elenei Vasilescu și Mihai Ionescu lua masa: salată de legume și chiftele.
Mirosul era incredibil de apetisant!
Ioana Popescu trecu mândră pe lângă masă, luă un iaurt din frigider și plecă ostentativ în camera ei.
„Elena Vasilescu e o femeie bună.”
„Mă tot întreba ce e permis și ce nu la noi acasă, a umplut frigiderul cu mâncare, și au adus atât de multe bunătăți cu ei!” spuse Mihai Ionescu puțin vinovat, mângâind-o pe cap pe soția lui, care stătea pe canapea.
„Poate o să te măriti cu Elena ta!”
„Draga mea, să nu mai spui…”
„Lasă-mă!” întoarse Ioana fața spre perete.
Atunci, din spatele peretelui se auzi vocea lui Andrei Petrescu.
„Pe Mihai Ionescu și Ioana Popescu să-i chemăm?”
Apoi s-a bătut la ușă. „Mihai, Ioana Popescu, ne adunăm să jucăm jocuri de societate, veniți cu noi!” — „Desigur, venim imediat!” a răspuns vesel Mihai Ionescu. — „Eu nu mă duc nicăieri,” a șoptit Ioana Popescu cu dispreț.
Așa s-a întâmplat în fiecare zi: rudele se instalau în bucătărie, hărțuindu-l mereu pe Ioana Popescu cu aromele mâncărurilor gătite acasă.
Seara jucau tot felul de jocuri, se distrau.