– Mamă, ce-ai făcut?! – vocea Elenei tremura, iar ea cu greu își stăpânea dorința de a ridica tonul. – Unde este geaca mea de puf?
Cea pe care am cumpărat-o anul trecut?
Și valiza cu hainele de iarnă?!
Mariana, fără să se desprindă de ziarul ei preferat de dimineață, aruncă o privire peste ochelari către fiica ei. – Calmă-te, draga mea Elena.
Totul este spre bine.
I-am dat acel „capodoperă” a ta Ralucăi.
Ea are mai mare nevoie de ea.
Apropo, ea merge în fiecare dimineață la serviciu în frigul ăsta, iar tu doar umpli dulapul cu vechituri. – Vechituri?! – Elena simți cum totul i se strânge înăuntru. – Mamă, era o geacă nouă!
Am cumpărat-o special pentru călătoriile mele la Saturn iarna.
Înțelegi măcar cât de mult îmi trebuie?!
Andrei, care stătea lângă ea ținând o ceașcă de cafea, încruntă sprâncenele și oftă printre dinți: – Mariana, asta deja e prea mult.
Sau acum e obișnuit să dispui fără permisiune de lucrurile altora? – Oh, Andrei, – făcu ea o mișcare de mână de parcă alunga o muscă enervantă, – vorbești ca și cum aș fi furat ceva.
Geaca aia e chiar ridicolă: uriașă, ca pentru urs, umple tot dulapul.
Ralucăi îi vine foarte bine, chiar a zis că acum va putea ieși mai des cu prietenele.
Valiza – ei bine, hainele o să-i fie utile ei sau ție.
La voi aici jumătate din lucruri stau doar să adune praf!
Elena nu mai rezistă și se așeză pe scaun, ascunzându-și fața în mâini.
Lacrimile îi apăruă de la sine, iar supărarea îi stătea ca un nod în gât.
Andrei a așezat cu grijă ceașca pe masă și făcând un pas spre soția lui, îi puse mâna pe umăr. – Mariana, înțeleg că acesta nu a fost ultimul „ordine” pe care l-ați făcut în casa noastră? – vocea lui rămânea rece și calmă, dar tensiunea se simțea în fiecare intonație. – Andrei, nu dramatiza. – Ea își strânse ziarul, își așeză ochelarii cu grijă și privi către amândoi. – Încerc doar să vă ajut.
Acasă e mizerie, colțurile sunt pline de lucruri, iar voi nu înțelegeți ce să faceți cu asta.
Mulțumiți-mi, vă rog.
Elena se ridică brusc. – Mulțumiți?!
Mulțumesc pentru că ai distrus lucrurile mele fără să mă întrebi?
Înțelegi măcar ce înseamnă asta pentru mine?
Am cumpărat geaca pentru că aveam nevoie de ea!
Astea erau lucrurile mele de iarnă!
Și nici măcar nu ai întrebat înainte să le dai pe toate!
Pur și simplu ai decis că tu știi mai bine ce să păstrezi și ce să arunci! – Vocea Elenei se rupea, aproape țipa.
Mariana se ridică de pe scaun.
Privirea ei deveni rece ca gheața. – Elena, nu trece limitele.
Tot ce fac este doar pentru binele vostru.
Iar tu învață să prețuiești ordinea.
Și destul cu jelitul.
Consideră că ți-am eliberat loc în dulap!
Andrei nu mai putea asculta.
Se poziționă între soția lui și soacra sa, încercând cu toată postura să o protejeze pe Elena de valul de emoții. – Mariana, ați trecut cu adevărat linia.
Nu aveți dreptul să intrați în casa noastră și să dispuneți de lucrurile altora.
Este spațiul nostru, iar noi decidem ce va fi aici și cum.
Nu mai faceți așa ceva.
Și, vă rog, încetați să vă justificați cu „ajutorul”.
Nu este ajutor, este o invazie.
Dar Mariana doar zâmbi ironic și, luându-și geanta, se îndreptă spre ușă. – Oh, Andrei, ce încăpățânat ești.
Tot în lumea ta IT, ca un robot.
Elena, tu ești fericită cu el?
El nici măcar nu înțelege ce înseamnă o familie.
Oricum, trebuie să plec.
Trebuie să îi potrivesc lucrurile Ralucăi.
Pe curând! – Închise ușa brusc după ea, lăsând în casă o tăcere apăsătoare.
Elena s-a așezat pe scaun.
Andrei s-a așezat lângă ea și i-a cuprins umerii. – Elena, nu mai putem continua așa.
Trebuie să stabilim limite.
Ea s-a uitat la el cu ochii plini de lacrimi. – Ai dreptate.
Ea nu-l ascultă niciodată.
Pentru ea, eu sunt încă o fetiță mică care nu înțelege nimic.