Andrei a oftat, gândindu-se.
Apoi a spus încet: – Hai să mergem la Saturn.
Să ne odihnim puțin de toate astea.
Elena a dat din cap, simțindu-se complet zdrobită. – Bine.
Doar… sper că nu va face iar ceva.
Soțul a strâns-o mai tare în brațe, dar în privirea lui s-a zărit o umbră de neliniște.
Mariana s-a considerat întotdeauna întruchiparea practicii.
Încă din tinerețe a fost inspirată de ideea ordinii, în care lucrurile nu stau niciodată degeaba.
Adesea repeta: „Ce nu se folosește, e în plus”.
Pentru ea era complet firesc ca fiica ei, Elena, să urmeze acest principiu.
Dar Elena, din copilărie, nu a suportat „grija” obsesivă a mamei.
Lumea ei era cetatea ei, iar încercările mamei de a „face ordine” erau percepute ca o invazie.
– Pur și simplu nu înțeleg, Andrei, – aruncă Elena o privire către soț în timp ce strângeau bagajele pentru plecarea către Saturn. – De ce îi e atât de greu să întrebe simplu?
Aș putea chiar să-i dau geaca aceea de puf Ralukei… dar de bună voie.
Nu să pară că eu nu exist.
Andrei, așezând în geantă tableta și încărcătorul, a dat încet din cap: – Elena, mama ta e omul care are mereu dreptate.
Știai asta încă din școală, când ți-a aruncat înapoi jurnalul cu desene pentru că ocupa „prea mult loc”.
Elena a zâmbit amar, amintindu-și cum plânsese în acea noapte. – Știi ce e cel mai dureros?
Trebuie mereu să-i demonstrez că sunt adultă.
Că am dreptul la lucrurile mele, la ordinea mea.
Dar ea nu acceptă asta niciodată.
Hai să facem din acest weekend o adevărată pauză.
Să închidem telefoanele și să respirăm ușurați.
Andrei a îmbrățișat-o, iar ea a simțit liniștea mult așteptată. – Bine, – a oftat ea. – Sper că acasă totul va rămâne la locul lui.
În același timp, Mariana punea în pungi câteva reviste vechi găsite în debara la Elena.
Nu o părăsea senzația că fiica ei nu înțelege cât de mult o ajută.
Weekendul trebuia să fie diferit: nicio agitație, nicio mamă.
Elena și Andrei au plecat în sfârșit spre Saturn, unde puteau pur și simplu să se relaxeze și să respire ușurați.
Lumina caldă a șemineului și mirosul ușor de conifere creau o atmosferă primitoare, dar în interiorul Elenei se aduna în continuare neliniștea.
– Andrei, și dacă am uitat ceva? – Elena a ridicat brusc privirea de la cartea care îi stătea pe genunchi. – Mi se pare că nu am stins fierul de călcat.
Soțul a chicotit, punând telefonul deoparte. – Elena, suntem deja la o sută de kilometri de casă.
Dar dacă vrei, putem să-i cerem mamei să verifice.
Pentru ea nu e o problemă.
Elena a dat ochii peste cap, dar tot a luat telefonul. – Mamă, salut.
Poți, te rog, să verifici fierul de călcat?
Mi se pare că l-am lăsat aprins.
Mariana a perceput cererea ca pe un semn de încredere. – Desigur, draga mea Elena, nu te îngrijora.
O să verific totul și, în același timp, o să fac puțină ordine.
Știi bine că nu pot suporta haosul.
Elena s-a încleștat. – Mamă… doar să nu schimbi nimic.
Doar verifică fierul.
Bine? – Bine, bine, – a răspuns rapid Mariana, dar vocea ei nu părea sinceră.
O oră mai târziu suna deja surorii sale, Sorina: – Gali, ia-o pe Raluka și veniți la mine în vizită.
Peste o oră, ea suna deja la sora Sorina: – Gal, ia-o pe Ralu și veniți pe la mine în vizită.
Elenka a cerut să-i verific Drăgășani, dar eu profit să aranjez câteva dulapuri.
Știi bine că la ea e mereu dezordine. – Eu sunt cu nepotul, nu deranjează? – Desigur că nu deranjează, își va găsi ocupație, că altfel vă plictisiți, stați toată ziua în casă.
În Drăgășani a început haosul.
Micul Andrei, nepotul Sorinei, construia cu pasiune o „turn” din pahare de plastic chiar pe masa de lucru a lui Andrei, apoi „din întâmplare” a vărsat un pahar cu apă pe tastatura lui.
Raluca se bucura încercând în oglindă un trening sportiv găsit și, în același timp, punea în geanta ei câteva bluze. – Asta clar nu-i trebuie, – i-a spus ea Marianei, care în acel moment, fără să asculte, ștergea cu grijă o poliță în dulapul Elenei. – Raluca, nu întârzia!