Ea a dat din cap în tăcere, strângând caietul la piept. — Da. Eu am scris-o.
Unul dintre ei, băiatul înalt Alexandru Ionescu, care odinioară îi lipise o notă cu „Dă-mi un picior“,…
Unul dintre ei, băiatul înalt Alexandru Ionescu, care odată îi lipise o notiță „Dă-mi un picior“ pe spate în ora de matematică, își plecă privirea.
Ea nu spuse nimic. Dar pentru prima dată îl privi direct în ochi. Și… zâmbi ușor.
A doua zi se întâmplă ceva ciudat. Ana nu mai era invizibilă. Profesorii o întrebau dacă nu vrea să cânte la bal. Psihologul menționa o bursă muzicală. Și, deși unii elevi încă șopteau pe la spatele ei, acum spuneau altceva:
— Ai auzit cum cântă?
— Cu siguranță va reuși.
— Are în ea mai mult decât credeam.
Și poate acesta era adevăratul succes.
Dar cel mai neașteptat răsturnare de situație veni câteva săptămâni mai târziu. Ana primi o scrisoare. Într-un plic galben, cu sigla unui studio muzical în colț. Unul dintre juriu — domnul Florian Marinescu, profesorul de informatică care în trecut cântase într-o trupă folk — trimisese pe furiș o înregistrare cu interpretarea ei unui vechi prieten, directorul unui tabără muzicală de vară din Mamaia.
Scrisoarea îi oferea Anei o bursă completă.
Când i-o spuse mamei, pur și simplu plânseseră. Nu cu lacrimi mari, doar în tăcere.
Când i-a spus mamei sale, au început să plângă.
Nu cu lacrimi zgomotoase, ci încet, cu adevărat — așa cum plângi când ai purtat mult timp o povară grea… și deodată nu mai trebuie să o faci.
Acea vară a schimbat totul. Ana a întâlnit alți copii care, la fel ca ea, aveau povești grele. A înregistrat prima ei melodie într-un studio adevărat. Iar când s-a întors acasă, încrederea nu mai era doar în glasul ei — era în postura ei, în zâmbetul ei, în felul în care își permitea să viseze mai puternic.
Ani mai târziu, cântând pe o scenă mică și independentă din Constanța, cu prima ei piesă originală, Ana a dedicat-o mamei sale:
— Pentru femeia care mi-a permis să cânt, chiar și atunci când lumea voia să tăcem.
Viața are un obicei ciudat — să surprindă.
Cei care râd astăzi, mâine pot aplauda.
Cel mai tăcut glas poate răsuna mai puternic decât toate celelalte — dacă ai curajul să-l folosești.
Iar uneori, cea mai bună răzbunare… este pur și simplu să devii persoana despre care au spus că nu vei fi niciodată.