Când la Ștefăneștii de Jos au anunțat balul, nu eram prea entuziasmat. Dar apoi m-am uitat la străbunica mea, Elena Popescu, care stătea în fotoliu și se uita la un film vechi, alb-negru.
— Ai fost vreodată la un bal? — am întrebat-o.
— Dragul meu, pe vremea mea, oamenii ca mine nu erau invitați la bal.
Aceste cuvinte mi-au rămas în minte. Ea a trăit atât de mult — a crescut patru copii, și-a pierdut prea devreme străbunicul meu, Mihai Ionescu, și totuși rămânea cea mai veselă și puternică femeie pe care am cunoscut-o. Atunci am luat o decizie.
O să-mi duc străbunica la bal.
La început, ea credea că glumesc.
— Și ce să pun pe mine, crezi? — ridică sprânceana.
— Ceva uluitor, — i-am răspuns.
După o săptămână, avea o rochie strălucitoare, de un albastru deschis, iar eu — o cravată în aceeași nuanță. Când am intrat în sală, toate privirile s-au ațintit asupra noastră. Mă așteptam la priviri ciudate, poate la șoapte. Dar în schimb, oamenii au început să aplaude. Prietenii mei au strigat bucuroși. Chiar și directorul și-a șters o lacrimă.
Și apoi? Elena Popescu a pășit pe ringul de dans.
Și nu doar atât — ea strălucea.
Ea nu doar că se mișca ușor în ritm — ea se învârtea, dansa twist, o variantă de charleston, chiar a încercat și twerk… sincer, încă nu-mi vine să cred. DJ-ul, care părea că se distrează pe cinste, a pus hituri vechi, iar după un minut Elena Popescu deja îi învăța pe colegii mei să danseze swing.
Cineva i-a întins chiar o coroană colorată din decor, iar ea a pus-o pe cap cu o privire ca și cum acela era regatul ei.
Și știi ceva? Pentru câteva ore — chiar așa și era.
Tot timpul auzeam șoapte în jurul nostru: „Ea este o icoană“ și „Acesta este cel mai bun bal din istorie“. Dar pe undeva spre mijlocul serii am observat că Elena Popescu stătea singură la masa cu punch, sorbea din limonadă cu ghimbir și privea gânditoare într-o parte.
M-am apropiat și m-am așezat lângă ea.
— E totul în regulă? — am întrebat.
Ea a zâmbit, dar zâmbetul nu îi ajungea până la ochi.
— Pur și simplu mă gândesc, — a spus ea încet. — La cât de repede trece timpul.
Atunci nu înțelegeam pe deplin. Aveam doar șaptesprezece ani. Viața mi se părea fără sfârșit.
Dar ea a scos din geanta mică o fotografie veche alb-negru. Ea și un bărbat în uniformă militară zâmbeau unul altuia ca și cum nu ar mai exista nimeni altcineva pe lume.