— Acesta este stră-străbunicul tău Mihai Ionescu, — a spus ea. — Ne-am cunoscut în anul în care trebuia să termin Ștefăneștii de Jos. El a plecat în Coreea și s-a întors cu totul schimbat. Dansam în sufragerie, nu în sala de bal. Dar mereu mi-am imaginat cum ar fi fost, măcar o dată, să fiu la un bal adevărat…
Atunci m-a cuprins o revelație – am înțeles că pentru ea nu era doar o seară veselă. I-am oferit ceea ce tăcuse timp de șaptezeci de ani.
Mai târziu, în aceeași seară, au anunțat regele și regina balului. Nu mă așteptam – am fost mereu liniștit și am preferat să stau în umbră. Dar când au rostit numele meu, cu greu l-am auzit peste zarvă.
Apoi au spus numele Elenei Popescu.
Ea părea uimită. Pur și simplu s-a oprit în loc. A trebuit să o împing ușor, iar ea s-a ridicat încet, ștergându-și ochii.
— Ah, Doamne, — a șoptit ea.
Am ieșit împreună pe scenă, ne-au dat coroane din plastic și trandafiri falși. Întreaga sală scandau: „Regina Elena Popescu!” – ca la un concert rock.
Pe drumul spre casă, Elena Popescu m-a tras deoparte și mi-a spus:
— Este ceva ce nu ți-am spus.
Credeam că va spune ceva serios – poate despre Mihai Ionescu sau vreo taină de familie.
Dar în schimb a spus:
— Azi dimineață am primit o scrisoare. De la un bărbat pe nume Ion Dumitrescu. El a fost cel mai bun prieten al lui Mihai Ionescu din război.
S-a dovedit că Ion Dumitrescu a găsit-o la Horezu și i-a scris că se mută în Buzău, aproape de fiica lui. A menționat că mereu s-a întrebat cum ar fi evoluat viața dacă circumstanțele ar fi fost altele.
— Nu știam ce să cred, — a spus Elena Popescu. — Dar în seara aceea mi-a reamintit… Eu încă sunt în viață. Pot să trăiesc.
Săptămâna următoare au ieșit la o cafea. Apoi la prânz. Mai târziu la cinema. Întreaga familie vorbea despre asta ca și cum am fi fost într-o comedie romantică.
La jumătate de an după aceea, au început lecțiile de dans de salon.
Sincer, nu am văzut niciodată pe Elena Popescu atât de strălucitoare.
Balul nu i-a oferit doar o amintire — i-a dăruit o a doua șansă la bucurie. Și, într-un mod ciudat, mi-a dat și mie ceva. O reamintire să nu amân lucrurile importante — să spun, să fac, să arăt celor dragi că îi văd.
Așa că da — a dus-o pe străbunica ei de 89 de ani la bal, iar ea a eclipsat pe toată lumea. Dar cel mai important?
Și-a rescris finalul poveștii ei.
Și, sincer, parcă ne-a arătat tuturor cum se face.
Viața e prea scurtă ca să amânăm lucrurile frumoase.
Dacă această poveste te-a atins măcar puțin — dă like și împărtășește-o cu cineva care are nevoie de un memento: viața trebuie trăită acum.